Rainy devil

Plouă. Da, chiar plouă. Nu mă crezi? Trage o ocheadă geamului şi ramurei de copac ce ţi-l penetrează . Place briza? Sunt convins.

Într-un astfel de decor nu prea îmi arde să ies niciunde, părere care ,(bănuiesc) mi-o împărtăşesc şi ceilalţi reprezentanţi homo sapiens. Mi-e unul îmi plac plimbările, genul în care pot să îmi pun gândurile în ordine, sau, mai bine, să le las acasă complet şi să mă bucur de peisaj, oricare ar fi el. Am avut o tentativă de plimbare în drum spre facultate, spre cursurile de dimineaţă.

Vântul îşi făcea de cap pe străzi, umbrele ca nişte paianjeni striviţi îşi ţineau membrele cârcite pentru ele, pe la colţuri de clădiri, altele, mai ghinioniste, sfârşeau mutilate şi înjurate în roata vreunui şofer la fel de plouat. Iar eu primeam lovituri peste moacă de la mult iubita mea umbrelă. M-am ales cu un cucui destul de frumuşel dacă mă uit bine. Chiar drăguţ aş spune, genul de cucui care spune: I took it like a man. Dar nu mă simt nicidecum eroic, camaradul meu în arme şi ploi, a fost răpus de forţele vijelioase exact când ajungeam la adăpostul staţiei de autobuz, care trebuia să mă ducă spre le faculte.

Acum, şi ea stă cârcită în colţul ei, depănând probabil vreo amintire din zile mai bune cu ploi mai blânde. Cât despre mine, am nevoie de o umbrelă nouă, preferabil una din aliaj de titaniu.

Jamais vu sau la prima bere cu tata 25

Today was a good day aşa că voi scrie miticul post despre la fel de mitica lansare de carte a volumui de poezie Jamais vu sau la prima bere cu tata din 25 septembrie.

Ziua respectivă poate fi catalogată ca fiind atotcuprinzătoare din perspectiva în care am trecut printr-o sumedenie de stări in timp record. Noaptea precedentă zilei de lansare era cât se poate de lipsită de somn. Scenarii din cele mai ridicole mi se înfiripau în scăfârlie cu o subtilitate de spion.

În unele din ele reuşeam să ma fac de râs spunând ceva total aiurea sau bâlbâindu-mă pana la un paroxism şi cauzam găuri negre de la repetarea în mod constant a aceleaşi consoane. În altele întârziam câteva minute şi toată lumea îşi îndrepta atenţia mea şi eu, un intrus la propria lansare mă aşezam undeva în fundul sălii sau, mai rău, eram dat afară din sală. Sau chiar nu ajungeam de loc în unele instanţe: şoseaua se surpa mergând oarecum liniştit spre primărie, avioane se prăbuşeau fix în calea mea sau meteoriţi îşi plantau craterele exact pe traseul meu. Din fericire pentru mine (şi restul umanităţii), nici unul din visurile paranoice nu au avut şansa de a se adeveri.

Dimineaţa am trecut pe la hyper-market cu Mălă, his mom şi Cretzu unde ne-am întrecut în cărucioare şi priviri furişate după diverse creaturi ce ne încântau globurile oculare. Produse de panificaţie dispăreau în mod misterios de pe raioane şi aroma de baclava trona peste papilele noastre gustative. Bananele nu sunt o armă. Punct.

Pe urmă, foarte agitat şi fâstâcit şi hiperactiv am trecut pe la teatru de unde am reuşit să procur  costumaţia pentru mica supriză ce avea să aibă loc în timpul lansării de la Primărie. Am pierdut pe urmă puţin vremea discutând cu Cretzu despre lansare şi diverse dume ce ne treceau prin cap. Iar eu aveam nevoie de o costumaţie mai distinsă pentru evenimentul ce urma a avea loc.

Două apeluri şi câteva minute mai târziu am clarificat problema costumului. Mi-am asumat noua deghizare în scurt timp(spun asta pentru ca ma simt deseori incomfortabil purtând sacou si pantofi fancy)  şi m-am prezentat în încăperea ce avea să găzduiască cine-ştie-câţi oameni în mai puţin de oră. Era imensă, sunt convins că şi acuma este la fel, dar în momentele respective mi se părea cât o arcă, gata să inghită în ea populaţia lumii. Cei din jur poate nu îşi dădeau seama dar pupilele mele pulsau odată cu pieptul meu şi eram absolut convins că va ieşi un fiasco total.

Paginile dezrădăcinate îşi aruncau hârtia peste masa în timp ce se înmulţeau şi volumaşul scăpa de o pagină, al cărui conţinut este de-o natură secretă. Primi invitaţi mai răsăriţi se ivesc la intrarea în sală neştiind ce urma să se întâmple. Eu le împărtăşeam starea probabil la puterea a 10-a. Îi salut politicos, le spun să se aşeze unde vor şi încep să mă ţin ocupat blocând mental venirea orei 17:00 cât de mult puteam şi Momentul.Lucru care, devenea tot mai greu de făcut odată cu torentele de oameni ce se revărsau în încăpătoarea sală.

Foşti colegi, foşti profesori, actuali profesori, actuali colegi, prieteni, cunoştinţe, vagi cunoştinţe, străini se aşezau unul câte unul pe scaune. Şi broboanele de transpiraţie practicau diviziunea asexuată pe frunţile celor 4 scriitori. Jamais vu pe bune.

Apar şi starurile lansării, care aveau sarcina de ai prezenta pe cei 4 scriitoraşi. Momentul galopa spre realitatea imediată şi în cateva clipe se aşează toţi 7 VIPs : Dorel Tifor, fost director al Colegiului E. Gojdu bună bucată de vreme, Mihai Vierul poet extraordinaire şi domnul Marius Miheţ, lector universitar la Facultatea de litere din Oradea(pe care, s-ar părea ca o atendez şi moi) şi cei 4 fericiţi: Andrei Pintea, Adrian Mălăieş-Popescu, Dumitru Vlad şi Alex Drăgan.

Începe dl. Tifor un discurs despre club, Mălă care-şi lansa pletele in spatele lui în slow mo pe coridoare ,eu devin brusc eminescian în timpul discursului şi actul nostru creator devine un posibil standard pentru viitoare generaţii. Lumea aplaudă. Eu mă jucam cu butonul de la microfon cu spor. Pe urmă Marius Miheţ ţine un discurs free-style despre poezie ignorând multiplele puncte şi subpuncte notate chiar de el însuşi după lecturarea volumaşului cu pricina.Dă vina pe emoţiile care ni le împărtăşea într-o oarecare măsură. Lumea aplaudă. Next up, Mihai Vierul spunea sălii întregi despre livrescul inevitabil şi despre poezia noastră care totuşi reuşea în mare măsură să îşi facă treabă fără el. Aplauze.

Pe urmă cei 4 au dat şi ei un mic discurs despre…mai bine zis 3, Cretzu a prins trac şi s-a sustras activităţii cu o subtilitatea desăvârşită, despre club, poezie şi volum. Personal încercam să nu transform mica mea cuvântare într-un solilocviu, cum îmi stă în obicei când sunt destul de emoţionat.  Aplauze x 4. Fără întrebări.

Se citesc câteva poezii de cei 4. Fiecare citea una aparţinând altuia. În timpul citirii lui Cretzu un domn îmbrăcat oarecum anacronic răsare cu o pălărie şi mantie rugând lumea să închidă celularele. Secundă. Aplauze înzecite.

Şi pe urmă, semnat de cărţi. Nici nu ştiu cât timp a trecut în timp ce semnam cărţi pe bandă dar totuşi în format unicat, puteau fi minute, putea fi ore, nu-mi amintesc. Oamenii se împart strategic între cei 4 şi cerneala şi pasta de pix plana în voie.

La sfârşitul ambuscadei cu volume, cei 4, sleiţi de puteri şi obosiţi se îndreaptă spre masa de bunătăţiuri ce fusese prădata de proaspeţii posesori de poezie. Trecu şi Momentul şi eu eram încă întreg. Mală dispare în stil german, iar ceilalţi 3 crai bagă un bairam prin fum şi decoruri portocalii pe lângă vulturi negri.

Update

Azi am fost la cenaclu unde a fost megabairam cu poetul Claudiu Komartin, (pe care îl întâlnisem mai devreme în conditii mai ciudate, dacă nu uşor stânjenitoare la facultate) şi s-a pornit o adevarată fanfaronadă referitoare la condiţia de poet vs scriitor şi despre omul şi poetul Claudiu Komartin.

Mi se pare amuzant ca, poeţii sunt şi ei umani, indifferent de vârstă sau rang, dacă nu chiar mai umani decât majoritatea oamenilor. Odata scăpaţi din mediul oarecum rigid al cenaclului îşi întind picioarele şi corzile vocale şi dau frâu liber la limbaj la fel de pitoresc ca şi scrierile lor obişnuite, aici, cu limbaj mai mult sau mai puţin colorat , adaptat mediului de terasă/bar/restaurant/local/thing.

Si poetii zboara apropos. Mai ales noaptea, si strazile rasuna de rasetele lor spontane.

P.S. Următorul post chiar va fi despre lansarea din 25 septembrie.

P.P.S. Mâine azi avem 2 lansări: una la Colegiul Naţional “E. Gojdu” de la ora 11 şi una de la 13 la Colegiu National “M. Eminescu”.

C-c-combo breaker!

Buuun, I’m back in biznis. Spun asta pentru că am avut parte de ceva revelaţie azi la facultate şi nu imi dau seama de ce şi nici nu vreau să imi dau seama momentan. Cred că asta ar fi primul post diurn dupa multă vreme, lol. Am fost azi la facultate, ocazie care de obicei mă face să implodez spontan şi să văd totul monocrom cu câte-un profil pe ici colo.

Dar! Nu asta contează, ideea e că mă simt foarte hyper şi, de ce nu, fericit. Nu ştiu de ce şi starea pe care o am nu se justifică în vreun fel şi nici nu trebuie justificată. Unele lucruri pur şi simplu sunt. E interesant cum anumite lucruri există fără să le întrebe cineva de ce. Se justifică prin apariţia lor.

Sunt, deci sunt. Sună aparent stupid dar momentan are mai mult sens decât o gramadă de gânduri care le-am avut în ultima vreme. Apatia imi era în mod constant prin apropiere şi tot ce făceam sau gândeam era cernut prin vidul aciuat în pieptul meu. Un gol imens fără vreun nume sau sens care pur şi simplu exista. Lăsând la o parte ultima propoziţie emo aş fi înclinat să spun că mi-e sete de trăit momentan.

Postul de faţă este scris de mine în pieptul gol şi mâncând ciocolată cu o mână.

Life, you should try it sometime.

P.S. Următorul post va fi despre lansarea de carte a volumului de poezie Jamais vu sau la prima bere cu tata, volum compus în întregime din versuri a 4 din membrii clubului de poezie Sala 07. Mă consider norocos a fi unul din cei 4 virili autori.

The talk

Datorită unei perioade foarte neprielnice blogărelii pentru Mitru, el resuscitat spontan de muze şi de suma tuturor lucrurilor plăcute născocite de mintea mai mult sau mai puţin bolnavă  a lui se decide să îşi recâştige  drepturile asupra blogului său. Cele ce urmează sunt o punere în scenă ceva mai dramatică a conversaţiei celor doi.

Mitru: Salut…

Blog: Salut? Salut? Asta e tot ce poţi spune după 3 luni de absenţă?? Salut?

M: Păi…da?

B: Ştii cât de greu mi-a fost toata vara asta?

M:Umm…nu.

B: E teribil să ai zilnic doar 5-6 vizitatori şi ce e mai rău că pentru aştia 5-6 câţi or fi nu am nimic nou ce să le spun sau să le arat sau cu ce să le distrag atenţia cât de cât!

M: M-am gândit la tine, să ştii.

B: Aha….sunt convins, am auzi că ai fost pe alte bloguri, le faci lor vizite (de curtoazie) şi pe mine mă laşi de izbelişte!

M: Vroiam să experimentez şi eu puţin. Mă poţi condamna, dacă vreau să învâţ să am grijă de tine mai bine şi să învăţ cum se scrie mai bine tragând cu ochiul/urechea/cursorul spre alte bloguri?

B: Asta tot nu justifică absenţa ta totală.

M: Decât să fac o treabă de că**t mai bine nu o fac. Vreau să scriu zilnic şi să ma ocup de tine după cele învăţate în vara asta.

B:…

M: Vrei să o luăm de la capăt?

B:Da..

M: Atât! (Face un flip şi explodează spontan intr-o mare de curcubee şi iepuraşi)

Apoteotic final eh?

Nocturn

Ora: 22.18. Parcul acoperit, de pseudo-întuneric  se fâţâie în frânturi de conversaţii, râsete, strigăte şi  ecouri distante ce baună din cilindri şi injectoare pe autostrăzi negricioase. “Vââââj. “

Păhărelul de suc n-are nici el ce face şi comunică şi el cu lumea din jur. “Pac. Pac. Pic. Pac. Pac.” Parcă într-un fel de cod morse invizibil, ar spune bodogănind , “Hey, nu mai pierde timpul,învaţă, animatele te vor aştepta şi mâine, şi poimâine şi în reîncarnarea viitoare şi..” şi… nimic mai departe, pentru că am început să tastez, nu ca să îi răspund, ci pur şi simplu ca să ascult ceva mai plăcut “Taki,taki, tako, taku, taki, tic”. Tastez lin, de parcă aş canta la pian, singura diferenţă fiind clapele, ceva mai mici, şi muzica, pentru  care trebuie să ai urechile antrenate şi atent ciulite ca să auzi ce cântă de fapt , bătăile continue.

Dojenitul bulbucat bulversat coboară tonul şi vorbeste mai rar. “Pac……pac……pa….” şi-a pierdut din elan, hah, aşa ii trebuie. Nimeni nu are nevoie de predici  carbogazoase. Nici  de lumini care fac mişto de noapte, şi îsi bălăngane farurile sfidător în întuneric. În camera mea nu e niciodată întuneric, doar amorţeală. “Pac.” Aş putea dormi mai bine fără atâtea lumini. Dar nu, farurile se chiorăsc în toate directiile ca nişte bătrâni adormiţi ce stau lipiţi de băncile încinse, vara.”Taka, taki, taku, toku, tika, tika taki, toku.”

Aş vrea şi eu puţină linişte câteodată, nu exagerat, ci îndeajuns cât să mă pot auzi gândind clar şi cât să mă asigur ca bubuitul ritmat din urechi e într-adevar inima mea, şi că, într-adevar bate. “Pac. Pac. Pac”. Mulţi oameni poate, nici nu isi dau seama ca ale lor nu mai bat si pur si simplu isi vad de caile “omului post-modern” : de servici, butonat pe telecomenzi, butonat de linkuri, butonat de bani de pe card şi alte diverse aberaţii ce se cer “butonate” că să fie admirate. Muşuroiuri de creaturi zombificate post-modern, oraşele aglomerate.

Mi-e sete. Răcoritor…“Pa….”

Banal

Ziua de azi, la prima vedere, ar fi trebuit să fi fost cât se poate de normală: vremea de afară la fel de capricioasă ca o femeie frumoasă cu pretenţii, ba e toată raze de soare, ba se face că ploua, hah, creaturile cunoscute mie tot la fel s-au comportat cu aceleaşi manierisme şi aforisme specifice regnului lor, aceeaşi stare de animaţie suspendată de dinainte verii plăsmuite de căpăţâna mea de pe la începutul anului, în planuri, stratageme şi obiective ca şi in zilele trecute. Examenele ce vor urma îsi mai arunca umbrele peste mine ca să imi amintească de sesiuni ce-mi eclipsează vederea, ba parţial, ba total, dar, e bine, pot să mă uit măcar la Soare fără ochelari de soare ca să îl vad cum e de fapt. Şi el clipeşte uneori.

Dar nu, gândurile mele au trebuit să o ia la goană peste coclauri şi câmpuri şi râpe şi vegetaţii şi oameni, ca deh, şi ele au chef de ieşiri la iarba verde. Eu (“ferice de mine”) am rămas cu buza umflată şi fruntea grea de amintiri, flashback-uri, poze vechi cu mii de alţi Mitru maimuţărindu-se fiecare în rezolutii in modul familiar lor, fiecare diferit de cel precedent.

Am început chiar să incropesc diverse posibile scenarii pentru multe din scenele în care ba m-am purtat ca un tâmpit, poate prea naiv, ba eram cu capul în orbită sau pur şi simplu total deconectat de la reţeaua realităţii.

Formulările: “cum ar fi fost dacă..” “oare dacă “, “totuşi poate!” îmi reveneau în cap dureros de des, parcă îşi formaseră chiar un tipar de care se ţineau cu sfinţenie şi seriozitate, ca de vreun ritual profan menit să mă dezaxeze total.

Mi-am şi făcut un tabel cu mine şi toate variantele precedând ceea ce sunt acum. Fiecare versiune, diferită de cea premergătoare ei, ce făcea fiecare, şi cât de mult a trăit fiecare, până ce, pentru a supravieţuii s-a vazut obligată să evolueze în altceva până cand lanţul trofic devenea o vagă fantasmagorie urbană.

Dar, în mod inevitabil am pierdut şirul… dupa atâtea patch-uri şi upgrade-uri nu mai ştiu clar ce am fost, bănuiesc doar, si nu cred că vorbesc (complet) aiurea când presupun că multe alte creaturi pe bază de oxigen şi cu dare de materii cenuşii prin creier se simt la fel, şi pe urmă pufnesc şi ele într-un râs interior uşor rusinate şi jenate de parcă ar fi violat cine-stie-ce moment sacru de tăcere cu un strănut sau vreo dumă bună.

Sun de parcă aş fi vreun centenar nostalgic cu un mozaic întreg de riduri străbătând un chip mâncat de regrete şi alegeri poate, gresite. Unul care, mult ar vrea să poată apăsa un butonaş ghiduş ca şi cel ancorat deasupra becului verde pe veci aprins de la PC, şi să o ia de frumos de la început. Totuşi poate chiar acum vreun Mitru centenar cu fruntea uzată de miliarde de idei şi versuri şi poeme şi poveşti şi amintiri şi sentimente dintr-un alt univers trece  prin exact aşa ceva.

În fond, de ce nu?

Cult

De o vreme incoace nu-mi încap in piele. Nu mă apucă să iau oglinda şi să dau cu ea de toţi pereţi când văd malacul reflectat în ea dar nici nu sunt grozav de extaziat când îi văd mutra tâmpă. Ne salutăm silenţios şi ne vedem de treabă fără vreun contact visual sau semne de comunicare.

Mă bate un gând, pe mine; să îmi pun frumuşel ochelarii ficţionali de citit să îmi cresc o barbă ipotetică de intellectual trecut demult de primăvara vieţii şi ca să îmi intru în rol, să nu îmi acord o secundă de respiro şi să îmi văd frumos de examene, că deh…asta se face în sesiune, devii una cu toate cursurile xeroxate până ajungi să inhalezi plumb şi tuş de la supracontact cu peisaje reliefate în celuloză.

Ar fi interesant să nu se fi perfecţionat niciodată papirusul şi hârtia şi pieile de animale şi să fim rămas la tăbliţe de lut şi ceară pe care la scrijeleau romanii sau mai bine….tablete de piatră cu care se chinuiau babilonienii. Îmi şi imaginez cum ar arăta cursul de la o singură materie. Căratul cursurilor ar deveni antrenament de rutină şi toţi am avea spinări de atleţi olimpici, dar am fi şi culţi în acelaşi timp. Oo da.

Că să inaugurez sesiunea de vară 2009, anunţ că am reuşit să învăţ pe lângă la primul examen. La o adică, toate orele pierdute peste comentarii şi păreri de critici umflaţi în pene mai ceva ca păunii cu tupeu şi notiţe scrijelite cu de toate mai puţin sânge şi salivă au fost în zadar, ferice de cel ce-şi violează creierii cu chestii superflue în iniţiativa lui eronată de a fi în stare să dibuiască ceva la examene.

Eu mă întorc la mormanele de hoituri paginate, îmi potrivesc ochelarii ficţionali pe nas şi mai mă trag de barba ipotetică în timp ce răsfoiesc şi răsfoisesc şi răsfoiesc şi răsfoiesc….

20

A mai trecut un an peste mine, şi acum, vârsta mea se măsoară în zeci de ani (Im getting ooold), dar nu mă simt câtuşi de puţin mai matur sau mai adult.

Să văd cât m-am schimbat. (2 minute de analize mai târziu) Da. Foarte.

Deocamdată sunt acelaşi individ debusolat, cu aere ocazionale de boem şi semi-naiv.

În anul al 19-lea din grandioasa mea viaţă, am invăţat teribil de multe, atât despre mine ca şi persoană cât şi despre persoanele ce se perindă prin anturaje familiare.

Am devenit mai atent la ce se întâmplă în jurul meu şi mi-am luat rolurile de „tânăr intelectual” şi poet part-time mai în serios.

Dependenţa mea faţă de cărţi s-a agravat până la limita cleptomaniei, mai ales în locaţii ce au în abundenţă astfel de lucruri(vezi librării, biblioteci) şi am ajuns să le apreciez mai mult, fiecare cărticică achizitionată tratată cu reverie şi respect.

Am început să imi ascut simţurile şi să mă apuc de karate ca să îmi ascuţesc şi reflexele, (şi din posibile porniri masochiste).

Am acceptat romanţele cu braţele deschise chiar dacă ele preferă să ţopăie pe lângă mine şi-şi lasă amprentate în aer parfumurile lor tâmpite.

Am învăţat şi să preţuiesc creaturile cu care m-am împrietenit şi să încerc să le înţeleg mai bine.

Şi acu intru pe alte teritorii nedescoperite pe masură ce îmi ard faţa cu riduri de expresie şi păr încărunţit, cu un singur gând, să trăiesc pe bune.

Ole!

Demoniada

Am căzut în mania laptop-ului. Asta e. Sunt infectat de-a dreptul. Dar cum nu am de gând să butonez numai despre asta (oricât de mare plăcere mi-ar produce la nivel tactil) voi bate câmpii în alta direcţie.

Azi a fost o zi înceată, o zi în care Nero(din Devil May Cry 4) făcea triplu salt cu şurub aterizând perfect cu sabia lui cu motor de 6 cilindri în V ce tura pe bază de motorină într-o jivina nefericită care probabil damna programatorii care i-au suflat viaţă în amalgamul diform ce se vrea a fi corp (arbitrii acorda notă maximă).

O zi în care nori albăstrui alunecau pe cer, migrând spre zone mai calde probabil, tachinând sufletele de la sol, (uite ploaia, nu e ploaia) probabil că cei mai tachinati se simţeau cei de la ţara, care aşteaptă câte un duş pentru recoltele subnutrite şi însetate.

Azi vânturile aveau chef de plimbare, şi îşi dădeau coate prin toate direcţiile şi mai impingeau omeneii ce le stăteau în drum.

O zi în care meditaţia nu-şi are rostul, la fel cum nici un diabetic nu îşi găseste locul lângă raionul de dulciuri. O zi în care nu te intrebi, daca credinţa ta este una adevărată, sau dacă toţi cunoscutii tai nu sunt mai mult decât nişte farisei linguşitori, sau dacă întreaga lume nu e cumva în capul tau şi se va opri din funcţiune odată cu tine(vezi solipism), dacă “Tânar şi neliniştit” se va termina vreodată, sau dacă vei găsi pomi fructiferi cu prăjiturele cu scorţişoară pe fiecare creangă (ooo da).

Azi ciorile nu croncăne, şi jivinele demonice mai bine se reprofilează în domenii umanitare, căci în faţa unui adolescent ridicol de acrobat, cu replici stereotipice puştanilor americani, rasuflate pe după claie de par alb, un pistol cu 2 ţevi ce se vrea a fi trandafir albastru după nume şi o sabie dubla cât el ce consuma mai mult ca un hummer ce pare a fi o pană în braţele lui firave, nu au şanşe.

“So much for my  evil minions.”