Ora: 22.18. Parcul acoperit, de pseudo-întuneric  se fâţâie în frânturi de conversaţii, râsete, strigăte şi  ecouri distante ce baună din cilindri şi injectoare pe autostrăzi negricioase. “Vââââj. “

Păhărelul de suc n-are nici el ce face şi comunică şi el cu lumea din jur. “Pac. Pac. Pic. Pac. Pac.” Parcă într-un fel de cod morse invizibil, ar spune bodogănind , “Hey, nu mai pierde timpul,învaţă, animatele te vor aştepta şi mâine, şi poimâine şi în reîncarnarea viitoare şi..” şi… nimic mai departe, pentru că am început să tastez, nu ca să îi răspund, ci pur şi simplu ca să ascult ceva mai plăcut “Taki,taki, tako, taku, taki, tic”. Tastez lin, de parcă aş canta la pian, singura diferenţă fiind clapele, ceva mai mici, şi muzica, pentru  care trebuie să ai urechile antrenate şi atent ciulite ca să auzi ce cântă de fapt , bătăile continue.

Dojenitul bulbucat bulversat coboară tonul şi vorbeste mai rar. “Pac……pac……pa….” şi-a pierdut din elan, hah, aşa ii trebuie. Nimeni nu are nevoie de predici  carbogazoase. Nici  de lumini care fac mişto de noapte, şi îsi bălăngane farurile sfidător în întuneric. În camera mea nu e niciodată întuneric, doar amorţeală. “Pac.” Aş putea dormi mai bine fără atâtea lumini. Dar nu, farurile se chiorăsc în toate directiile ca nişte bătrâni adormiţi ce stau lipiţi de băncile încinse, vara.”Taka, taki, taku, toku, tika, tika taki, toku.”

Aş vrea şi eu puţină linişte câteodată, nu exagerat, ci îndeajuns cât să mă pot auzi gândind clar şi cât să mă asigur ca bubuitul ritmat din urechi e într-adevar inima mea, şi că, într-adevar bate. “Pac. Pac. Pac”. Mulţi oameni poate, nici nu isi dau seama ca ale lor nu mai bat si pur si simplu isi vad de caile “omului post-modern” : de servici, butonat pe telecomenzi, butonat de linkuri, butonat de bani de pe card şi alte diverse aberaţii ce se cer “butonate” că să fie admirate. Muşuroiuri de creaturi zombificate post-modern, oraşele aglomerate.

Mi-e sete. Răcoritor…“Pa….”