Pleosc, pleosc

Pleosc.  Pleosc. Pleosc. Pleosc….Pleosc. Pleosc….Pleosc. (o serie de câteva înjurături inaudibile, mai mult mascate de torentul de peste tot) Pleosc…Pleosc…..(P**da mătii!) Pleosc….Pleosc……. Pleosc…

În caz că te-ai gândit că mi-am descoperit vocaţia de inginer de sunet şi m-am pus pe făcut de efecte speciale în timp ce Tourette-ul meu completează pauzele de tăcere; ai o imaginaţie destul de bună. Dar nu, paragraful de mai sus sunt eu, venind de la servici, pe timp de ploaie.

Ziua de azi a început ca orice zi de primăvară târzie, cu mine ieşind mai mult sau mai puţin grăbit din bloc la pasul obişnuit de 2+ m/s şi observând diverse din moment ce iPodu şi-a luat concediu de fără baterie.

Bătrâneii îşi supraveghează nepoţeii la joacă, răbdători, la fel de mobili ca nişte statui din centru ei îi privesc doar, cu un surâs de altfel vizbil dar în cazul lor bine acoperit de straturi peste straturi de riduri.

Oameni în cămăşi şi cravate în maşini sau pe jos, cu mobilele la purtător sau nu, îşi fac drumul sisific spre servici.

Elevii mestecă gumă în staţii de troleuri şi busuri, gumă curând pe scaune sau bare din mai devreme menţionatele troleuri şi busuri.

Studenţi răsfoiesc cursuri.

Şi am ajuns la servici unde am intrat pe stand-by.

Nouă ore mai târziu mici stropişori de ploaie au început a-mi gâdila obrăjorii şi urechiuşele în timp ce coboram scările clădirii megalitice în care lucrez de puţină vreme.

Afişez un juma de zâmbet şi mă gândesc ce cool o să arat mergând prin ploaie aproape în slow-mo, impasibil, calm, ud dar ATÂT de COOL.

Picuratului ghiduş nu i-a luat prea mult să se transforme într-un duş potopic, dar eu la fel de impasibil şi sfidător mi-am continuat rutina până în prima staţie unde, repet, impasibil şi calm, aştept troleul inde-ajuns de mult cât să îi ia puştoaicei de 15 ani de langă mine cu umbreluţă albăstruie să recunoască în mintea ei că sunt ATÂT de COOL.

5 minute mai târziu cobor în faţa unei staţii unde un grup jucau tetris uman ca să incapă mai bine sub acoperişul subdezvoltat la stânga de ghişeul de bilete. Câţiva paşi şi o intrare de bloc bine acoperită mai târziu, practicam picuratul şi chiar îmi ieşea, dar încă eram COOL.

Am ajuns acasă într-un final pleoscăind în voie mai mult ud decât orice altceva.

Dacă aveam umbrela mea marca HAPPY RAIN toate astea nu s-ar fi întâmplat şi asta ar fi fost bine şi eu aş fi fost ceva mai, fericit.

Poate chiar şi pârâul nou format din faţa blocului meu ar fi părut mai drăguţ.