Taxi taxi pic pic pic

*Şezi oleacă şi ascultă. Asta spunea odată un domn erudit într-un oraş cu o soartă la fel similară şi blestemată ca şi un iubăreţ fără Izolda lui înainte să se ducă totul dracului. Odată abordat, distinsul, varsă cuvinte, după dorinţa de-a învăţa caracteristică anilor cărunţi.

Calitate care de-altfel împărtăşită şi de domnul taximetrist care prin măiestria la volan şi a Loganului aferent acestuia au binevoit să mă transporte câtre colosul păgân unde duc jertfă 9 ore din viaţa mea de luni până vineri de la 9 la 6. Dar da, azi am aflat că există taximetrişti cu maniere (şi nu mă refer la cele faţă de clienţi care oricum sunt cerute de ceas ci) faţă de semenii aflaţi şi ei în spatele altor volane.

Absent fiind de câteva ore de somn bune am fost nevoit să recurg la serviciile stimabililor cu taximetru la purtător. După câteva minute de marşăluit zombificat am trântit uşa cu destinaţia pe vârful nasului deja, doar ca să fiu oprit de nenea Ioan, care cu graţia şi manierele unei ere demult mumificate mă întreabă incotro aş dori să fiu dus în dimineaţa aceasta. O schimbare bine-venită de la obişnuitul: “No, unde te duc?” sau “Incotro sefu?”(zis cu un fel de ironie mascată de pseudoservitudine ca şi regulă de bază). Revenindu-mi din starea de şoc dau rapid destinaţia şi birjarul de Logan mă anunţă grav că nu poate întoarce din staţie deoarece ar fi o inconvenienţă pentru ceilalţi şoferi şi asta ar fi păcat.

Un ocol inutil, puţină pălăvrageală şi câteva saluturi politicoase demne de câteva medalii, m-au dus în cele din urmă la ţintă, unde am găsit o scuză noua pentru a scuipa oameni în public sub forma cursurilor de olandeză unde, se pare, vorbitorii limbii respective fac folos de un H foarte glotal care în cultura românească echivalează cu pusul unui proiectil scuipăcios pe ţeavă şi gata de tras, asta, plus seminţe şi microbişti zeloşi.

Trebuie să încep să car umbrelă după mine de-acum înainte, una telescopică ar fi super. Şi asta pentru că, de regulă zilele cu dimineţi însorite au obiceiul să se termine în ploi cu toane exprimate prin fulgere, tunete şi ploi stacate.

Mai nou ploile aduc şi idei pe lângă stropi.

* 10 puncte dacă a prins cineva referinţa.

Static

“Odată ca niciodată un individ, caraghios, cu pretenţii de scriitor în devenire rămânea fără un pc funcţional timp de vreo lună. O lună în care el, ca un fel de ascet, îşi petrecea timpul “deconectat” de lume printre rânduri şi randuri şi pagini ale mai multor cărţi. Cărţile îl primeau cu coperţile lor larg deschise, nepărtinitoare şi fără mari discriminări.”

Cam aşa ar suna ultimele mele săptămâni dacă ar fi să îmi pun pălarioara de narator pe cap şi să vorbesc despre mine la persoana a 3-a. Ultimele săptămâni pentru mine au fost pline de surprize, atât placute cât si groaznic de neplăcute(reabilitarea după depedenţa de pc e al naibii de grea) , şi neuronii mei se află într-un continuu vârtej.  Mi-am dat seama că sunt mai înfometat de cunoaştere şi informaţii în general decât credeam. Ca să compensez pentru absenţa netului am început să îmi dau mai toţi banii de buzunar pe cărţi, pâna la limita în care rămâneam fără bani de chestii d-ale gurii. Am şi inceput să petrec mai mult timp gandidu-mă la toate tampeniile pentru ca nu aveam timp pana inainte de “cataclism”,  si sa disec fiecare parte a creierului meu si sa incep un maraton de introspectii si convorbiri imaginare cu un individ indentic mie cu aceeasi freza unde orice influenta a vreunui pieptene este cat se poate de ipotetica, si am facut misto de el, si el de mine.

Am fost chiar şi în Bucureşti cu ocazia mini-mini-mini-mini vacanţei de 1mai.  Am descoperit ca ceaiul cu scorţişoară şi piper e un amestec pe care trebuie să îl respecţi şi de care să te temi. Am văzut librării mai mari decât văzusem vreodată, cu rafturi peste rafturi peste mulţimi de cărţi. Am declarat război galbenului, cu care mă voi confrunta în stil gherila de-acum înainte. Bălţile, pot fi şi ele fotogenice. Şi mi-am reamintit anumite chestii care începeau sa para a senzaţii şi imagini furate din bobârnacul altcuiva: şocurile electrice din timpul unui sărut, să tii de mână pe cineva, să tii în brate şi altceva decat o simpla persoana, o idee, o posibilă muză. M-am şi dezvăţat de anumite obiceiuri: am făcut armistiţiu cu naţia porumbeilor, so me and the birds, we cool for now, nu mai dorm aşa de mult că să nu pierd prea multe din fiecare zi, şi nu imi mai vine chiar zilnic impulsul de a condamna întreaga umanitate pentru fiecare tâmpenie de care dau.

Voi incerca(pe bune de data asta) să scriu zilnic, indiferent cât de nasoale şi repetitive vor fi lucrurile pe care le tastez aici cu atât patos din corazon-ul meu (60% dupa spusele antropologilor) latin.

P.S. Dormitul la cuşetă e un fel de limb/purgatoriu.

Primăvăratec

După cum sunt amnezic şi uit deseori că deţin un spaţiu virtual ce se vrea a fi blog, sunt oarecum inconsistent în ceea ce priveşte frecvenţa post-urilor.

Dar aş putea să fiu într-atât de amnezic încât să uit cine sunt, ce fac, şi de ce.

Din fericire, nu e cazul(nu încă, cel puţin).

Am o mărturisire de făcut…ador Primavara. Aş venera-o mai pe ascuns, mai pe faţă dacă ar fi să găsesc vreun altar ridicat ei.

I-aş duce daruri în fiece zi, i-aş face coroane de flori şi i-aş mulţumi de fiecare dată pentru faptul că se ţine de promisiune de cuvânt şi face o vizită odată pe an de vreo 3 luni.

I-aş mulţumi şi pentru toate senzaţiile olfactive, care îmi desfată sinusurile în mod continuu din momentul in care ies din casă. Receptorii olfactivi din capul meu sunt într-un continuu delir si extaz.

Dacă nu e tei, e salcam, e floare de măr şi multe altele care construiesc împreună un peisaj olfactiv de o asemenea frumuseţe de te miri că pluteşti dus de vânt impreună cu vreo aromă mai cochetă şi toţi se uită la tine cu ochi umflaţi de invidie. Îmi pare rau că nu am plamânii mai voluminoşi să inspir cât mai mult din toate fiinţele astea aromatice odată. Şi de asta întârzii la facultate mai des decât de obicei, încetinind pasul, să simt fiecare aroma fugară ce-mi gadilâ nările câteva secundă până sa se faca disparuta.

Spring ftw!

Un poco

După cum încerc să mă țin de promisiune, acesta este post-ul zilnic, dar nu va fi decât o umbră de post din moment ce mintea mi-e suspendată într-o stare de calm și serenitate ce îmi permite să lenevesc fără să îmi fac multe griji, de parcă aș lua intravenos tranchilizante și pastile de valium pe post de bomboane. 

Azi m-am confruntat cu sistemul italian de transport public, sistem care de-altfel l-am învins cu relativă ușurință dupa ce mi-am dat seama modul în care trebuia să țin harta. Azi m-am și plimbat aiurea pe străzile din Milano ce duhneau a vânzari, epuizări de stoc, haine de firmă și fițe de la o distață apreciabilă. Plimbare de care mă puteam lipsi, dar harul meu de-a uita momentan cine sunt și ce naiba fac m-a împins să mă pierd temporar pe străzile de firmă și printre oameni trendy cu T mare.

Ah și un mic sfat, să nu amâni niciodată ce ai de făcut o zi intreagă că te trezești făcând tot ce trebuia în câteva minute și de mântuială și te alegi cu dureri cap și fără pasta, pasta e importantă. 

P.S. Uitasem cât de tare e să te dai cu bicicleta și să te lovești de pereți că tu te crezi pro și faci viraje de 90°.

P.P.S. Italian people suck at foreign languages.Badly.

Scriu deci….mda

După multe zile de pauză în care am cochetat cu ideea scrierii unui post pe diverse teme, m-a trăznit azi că vreau totuşi să scriu, pentru că trebuie, pentru că altfel mi-e frică să nu mă trezesc că se dezintegrează lumea mea în timp ce o privesc.

A început un nou an şi o parte din mine vrea să creadă că ceva o să fie diferit în mine şi în tot ceea ce fac chiar dacă Revelionul, cumpăna dintre ani nu îmi dă mai niciodată senzaţia că, da, am intrat intr-un nou an, nou început, nouă lume temporală(indiferent cât de treaz aş fi).

Îmi pare pur şi simplu o zi ca şi oricare alta ce mă forţează să îmi bag în cap o altă cifră la an când tre să scriu data sau să completez ceva.

Noul an nu e decăt un pretext pentru schimbare, îmbunătăţire, transformare etc.Un prilej cu care oamenii îşi fac numeroase planuri pe care le abandonează prin februarie în cel mai fericit caz. Şi la fel e şi pentru mine, doar că anul asta îndrăznesc să cred că pot să devin o idee mai bun chiar şi intr-un mod mai minor. Anul asta mi-am propus să zâmbesc mai mult, da, să zâmbesc, cu riscul de a-mi grava pe faţă urmele unui zâmbet până crăp.

Sună stupid, dar oamenii uită de regulă să zâmbească, mai ales în singurătate. Doar în compania altora apare ca şi o reacţie obligatorie.

Mi-am propus şi să râd mai mult. Să nu uit cum e să fii ocazional vesel şi să ştii cum să abordezi toate rahaturile din jur cu un gram de umor.

Totuşi ce mi-am propus mai mult, e să scriu, să dau formă gândurilor mele şi sentimentelor mele de teamă să nu le văd expirate, de teamă să nu uit momente dragi mie, oricât de mici şi neînsemnate ar fi, şi de teamă să nu-mi explodeze în grabă bobârnacu de la surplus de gânduri sau mai rău pieptu de la prea multe romanţe.

Până la urmă tot la ore neortodoxe mă trezesc scriind, dar asta nu contează, dau vina de data asta pe geamurile mele ce înfloresc la -7 grade şi pe sunetele ce par a se ascunde pe sub omăt pe la ora asta.

Am să mă întorc blogger

Să fi blogger zilele astea e mai mişto decât să ai profil pe hi5 sau pe myspace. Să fi blogger zilele astea înseamnă că tu ai intr-adevăr ai ceva de spus,  ceva care din vreun motiv( mai mult sau mai puţin strălucit) vrei sa îl împărtăşeşti cu restul internautilor plictisiţi şi dornici de lectură virtuală.

Să fi blogger mai nou, e mai degrabă o stigmată socială, nicidecum o iniţiativă personală magnifică în spiritul auto-exprimării tale, cu atât mai puţin un lăcaş unde să le dai formă virtuală în fonturi de mărimi diferite, şi asta pentru că, dacă eşti blogger nou, nu faci decât să te bagi şi tu înghiotind pe alţii prin mulţimea crescândă de bloggeri “trendy” într-un internet tot mai claustrofobic, unde “băştinaşii” te privesc sceptici şi îţi aruncă vreo replică, fie două în spaţiul pentru commenturi ca să te înveţi bine minte unde ţi-e locul.

Să fiu eu blogger e un experiment, pur şi simplu. Să văd ce formă pot să dau ideilor mele pe lângă versurile cu care m-am obişnuit de câţiva ani. But then again who cares right?

Scriu pentru nevoia mea personală, scriu pentru că sunt dependent de litere, sunet de taste, scârţâit de stilou pe hârtie, cerneală, rânduri şi rânduri de idei ce nu-mi dau pace, care nu mă lasă adesea să închid un ochi noaptea şi mă ciupesc când nu mă aştept, ca şi un copil răsfăţat ce işi cere doza zilnică de dulciuri.

N-am idee ce direcţie o să ia blogu, nici ce tâmpenii neortodoxe o sa mă trezesc scriind pe locuşoru ăsta virtual la ore la fel de neortodoxe.

Deci dragă cititorule imaginar, spor la căscat ochii pe-aicilea.

P.S. Ştiu ca eventualele comments nu sunt decât progenituri ale imaginaţiei mele. Deci dacă imi laşi comment nu exişti decât în căpăţâna mea. Thank you, come again.