Hai cu ploaia :|

 

 

WHYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYY???????????????????

Pleosc, pleosc

Pleosc.  Pleosc. Pleosc. Pleosc….Pleosc. Pleosc….Pleosc. (o serie de câteva înjurături inaudibile, mai mult mascate de torentul de peste tot) Pleosc…Pleosc…..(P**da mătii!) Pleosc….Pleosc……. Pleosc…

În caz că te-ai gândit că mi-am descoperit vocaţia de inginer de sunet şi m-am pus pe făcut de efecte speciale în timp ce Tourette-ul meu completează pauzele de tăcere; ai o imaginaţie destul de bună. Dar nu, paragraful de mai sus sunt eu, venind de la servici, pe timp de ploaie.

Ziua de azi a început ca orice zi de primăvară târzie, cu mine ieşind mai mult sau mai puţin grăbit din bloc la pasul obişnuit de 2+ m/s şi observând diverse din moment ce iPodu şi-a luat concediu de fără baterie.

Bătrâneii îşi supraveghează nepoţeii la joacă, răbdători, la fel de mobili ca nişte statui din centru ei îi privesc doar, cu un surâs de altfel vizbil dar în cazul lor bine acoperit de straturi peste straturi de riduri.

Oameni în cămăşi şi cravate în maşini sau pe jos, cu mobilele la purtător sau nu, îşi fac drumul sisific spre servici.

Elevii mestecă gumă în staţii de troleuri şi busuri, gumă curând pe scaune sau bare din mai devreme menţionatele troleuri şi busuri.

Studenţi răsfoiesc cursuri.

Şi am ajuns la servici unde am intrat pe stand-by.

Nouă ore mai târziu mici stropişori de ploaie au început a-mi gâdila obrăjorii şi urechiuşele în timp ce coboram scările clădirii megalitice în care lucrez de puţină vreme.

Afişez un juma de zâmbet şi mă gândesc ce cool o să arat mergând prin ploaie aproape în slow-mo, impasibil, calm, ud dar ATÂT de COOL.

Picuratului ghiduş nu i-a luat prea mult să se transforme într-un duş potopic, dar eu la fel de impasibil şi sfidător mi-am continuat rutina până în prima staţie unde, repet, impasibil şi calm, aştept troleul inde-ajuns de mult cât să îi ia puştoaicei de 15 ani de langă mine cu umbreluţă albăstruie să recunoască în mintea ei că sunt ATÂT de COOL.

5 minute mai târziu cobor în faţa unei staţii unde un grup jucau tetris uman ca să incapă mai bine sub acoperişul subdezvoltat la stânga de ghişeul de bilete. Câţiva paşi şi o intrare de bloc bine acoperită mai târziu, practicam picuratul şi chiar îmi ieşea, dar încă eram COOL.

Am ajuns acasă într-un final pleoscăind în voie mai mult ud decât orice altceva.

Dacă aveam umbrela mea marca HAPPY RAIN toate astea nu s-ar fi întâmplat şi asta ar fi fost bine şi eu aş fi fost ceva mai, fericit.

Poate chiar şi pârâul nou format din faţa blocului meu ar fi părut mai drăguţ.

În noapte

Aşa că pornesc în noapte înapoi spre Cluj, după un sejur de câteva zile back home. Vagonul în care m-am urcat e primul, chiar cel cu locomotiva în cârcă. Ma uit la bezna de afară care nu face decât să imi reflecte starea pe care o am de obicei când plec de acasă. Trist totuşi nu, nerăbdător totuşi nu prea, obosit totuşi fresh: o stare între stări, nici aşa nici pe dincolo, la fel de neutră ca şi bezna pe lângă care gonesc.

Vagonul meu nu are lumină, mai bine zis e prăjită instalaţia aşa că cei din vagon abia se disting între ei, li se bănuiesc doar expresiile şi privirile după inflexiunile vocii, intonaţii, pauze. Mai mult, e mai întunecos pe şine decât în afara lor singurele striaţii de lumină vin de la luminile de la halta X şi Y sau Z.

Totuşi îmi amintesc ce se întâmplă aici, oricine cu puţină ţinere de minte ştie. Să zicem că sunt brusc micuţ, braţele cât 2 degete, faţa rotundă şi uşor bucălata, freza ordonată constant de mâna mamei cu cărare pe dreaptă. De curând am scăpat de gratii(oricum săream peste ele când şi cum îmi plăcea), nu îmi place în schimb să mă bat cu fetele şi nu pricep ce tot chicotesc ele atât, uniformă am deşi e mai tot timpul la spălat.

Acum pot să spun cu mândrie ca am X ani şi jumătate sunt băiat mare, şi nu mă las mai prejos de nimeni, dar noaptea înainte să dorm, nu sunt lăsat eu în pace. Cu fiecare minut spre seară, jucăriile mele devin mai supărate, unele se strâmbă, altele par a plânge şi altele pur şi simplu îşi schimbă feţele. Şi noaptea când mă întorc nerăbdător în toate părţile să adorm odată, le văd…; colţi, rânjete groteşti, priviri ameninţătoare, feţe atât deformate încât nici nu le mai recunosc aproape că le pot auzi cum uneltesc împotriva mea. Jucăriile probabil nu ştiu cum să doarmă aşa ca se uită cu ciudă spre cei ce reuşesc.

Ecranul laptopului pâlpâie doar pe mine şi căştile îmi ţin de urât, vagonul ar putea la fel de bine sa nu existe, nu îl aud, nu îl văd, nici măcar nu il miros, singurul memento e zgâlţâiala constantă a banchetei şi a podelei pe care mi-am aşternut tălpile. Localităţi sunt lăsate în urmă constant, becurile mai aruncă si ele cu lumina încoace, şi îî zăresc şi eu pentru o clipă, nu mai mult odată, pe ceilalţi din pasageri, gurile lor alungite până la urechi, irişii plini, râd, ii aud cum râd, râd de mine oare? Aud cum vorbesc pe furiş, mă bârfesc pe mine cumva? Alţii capătă culoarea nopţii, tenul la fel de negru ca şi vagonul ăsta. Se mişcă în spatele vagonului mai multi, ăştia s-au pus să danseze? Nu îmi mai dau seama câte membre au şi câţi sunt. Nu văd decât o împletitură de umbre diforme.

M-aş misca şi eu probabil dar mă protejează laptopul. Am facut oprire la Şuncuiuş, safe. Nu se mai mişcă nimeni. Pe la colţuri de banchetă, le simt încă privirile şi rânjitul.

Încă 2 ore şi am ajuns la destinaţie, cred că rezist.

Vestea proastă e că…imediat rămân fără baterie.

Năpaste şi alte picanterii

E amuzant câteodată cum apar diverse forţe cosmice care îţi strică planurile şi îţi forţează mâna şi creierii în căutarea unor alternative.

O năpastă de genul m-a lovit în meclă chiar ieri. Eu unul intenţionam să merg să lucrez în altă ţară/placă continentală/planetă ca şi profesor de limba engleză. În visele mele cele mai umede eram chiar in Japonia în această postură.Din nefericire(sau din fericire…) cercurile secte din cadrul AIESEC n-au binevoit să ma aleagă pentru legendarul program de eXchange, program prin care urmam să prind zbor susţinut spre o altă parte de lume pentru o bună bucată de vreme. Dar nu e cazul aşa că îmi văd de treabă şi o iau pe altă cărare, una care include un masterat şi un alt oraş, care va fi cel mai probabil Cluj.

In other news: plec împreună cu câţiva colegi de la facultă spre Ucraina azi, mai precis pentru oraşul Ternopil pentru un proiect de jurnalism internaţional. Mă voi întoarce joi, cu poveşti, dume de acolo şi cu puţin noroc nevătămat sau traumatizat.

P.S. Am încropit finalmente manuscrisul pentru un volum individual de versuri, it doesn’t suck that badly.

Redundant

Şi mă voi întoarce, întorcându-mă. Cam redundant nu? Aceeaşi părere o am de o bună bucată de vreme despre mirificul meu blog. Ştiu, sunt un scump, şi eu în toată scumpimea mea, m-am decis să scap odată de durerea de cap ce-mi traversează spaţiile inter-craniale de fiecare dată când îmi răsare vreun gând fragmentat cu “blog” în componenţă.

N-am mai scris din simplă uitare, uit câteodată, aşa din senin lucruri. Uneori nu le mai regăsesc şi bănuiesc ca or fi căzut în recycle bin şi au putrezit acolo. Una din chestiile pe care o pierd bit cu bit e empatia. Sau mai bine zis capacitatea mea de a percepe sentimente în alţii, asta mai mult pentru că nu ma preocupă de fel oamenii şi nici nu sunt sigur ce conotaţii capătă cuvântul “uman” pentru mine.

Unii se nasc aşa, cu precădere cei care suferă de sindromul Asperger, o formă uşoară de autism care împiedică citirea printre rânduri şi perceperea stărilor veridice ale interlocutorilor. Am văzut recent un filmuleţ foarte drăguţ pe care, de-altfel îl recomand , se numeşte Adam. M-am identificat înfricoşător de mult cu protoganistul eponim deşi nu am procese cognitive şi gândurile alterate de vreo maladie sau ceva asemănător pe lângă luciditatea de poet.

Sunt alte teorii conform cărora o creştere în activitate cerebrală şi stimulare a creierului pot duce la o inteligenţă emoţională scăzută, şi astfel la o pierdere a umanităţii. Mai deştept nu mă simt, poate doar mai cinic şi mai rece.

P.S. Am avut recital de poezie în Cafeneux recent, alături de eroii din Sala 07. Un eveniment care a ieşit superb şi sper eu, va deveni într-adevăr o chestie obişnuită în peisajul cultural orădean.

Rainy devil

Plouă. Da, chiar plouă. Nu mă crezi? Trage o ocheadă geamului şi ramurei de copac ce ţi-l penetrează . Place briza? Sunt convins.

Într-un astfel de decor nu prea îmi arde să ies niciunde, părere care ,(bănuiesc) mi-o împărtăşesc şi ceilalţi reprezentanţi homo sapiens. Mi-e unul îmi plac plimbările, genul în care pot să îmi pun gândurile în ordine, sau, mai bine, să le las acasă complet şi să mă bucur de peisaj, oricare ar fi el. Am avut o tentativă de plimbare în drum spre facultate, spre cursurile de dimineaţă.

Vântul îşi făcea de cap pe străzi, umbrele ca nişte paianjeni striviţi îşi ţineau membrele cârcite pentru ele, pe la colţuri de clădiri, altele, mai ghinioniste, sfârşeau mutilate şi înjurate în roata vreunui şofer la fel de plouat. Iar eu primeam lovituri peste moacă de la mult iubita mea umbrelă. M-am ales cu un cucui destul de frumuşel dacă mă uit bine. Chiar drăguţ aş spune, genul de cucui care spune: I took it like a man. Dar nu mă simt nicidecum eroic, camaradul meu în arme şi ploi, a fost răpus de forţele vijelioase exact când ajungeam la adăpostul staţiei de autobuz, care trebuia să mă ducă spre le faculte.

Acum, şi ea stă cârcită în colţul ei, depănând probabil vreo amintire din zile mai bune cu ploi mai blânde. Cât despre mine, am nevoie de o umbrelă nouă, preferabil una din aliaj de titaniu.

Jamais vu sau la prima bere cu tata 25

Today was a good day aşa că voi scrie miticul post despre la fel de mitica lansare de carte a volumui de poezie Jamais vu sau la prima bere cu tata din 25 septembrie.

Ziua respectivă poate fi catalogată ca fiind atotcuprinzătoare din perspectiva în care am trecut printr-o sumedenie de stări in timp record. Noaptea precedentă zilei de lansare era cât se poate de lipsită de somn. Scenarii din cele mai ridicole mi se înfiripau în scăfârlie cu o subtilitate de spion.

În unele din ele reuşeam să ma fac de râs spunând ceva total aiurea sau bâlbâindu-mă pana la un paroxism şi cauzam găuri negre de la repetarea în mod constant a aceleaşi consoane. În altele întârziam câteva minute şi toată lumea îşi îndrepta atenţia mea şi eu, un intrus la propria lansare mă aşezam undeva în fundul sălii sau, mai rău, eram dat afară din sală. Sau chiar nu ajungeam de loc în unele instanţe: şoseaua se surpa mergând oarecum liniştit spre primărie, avioane se prăbuşeau fix în calea mea sau meteoriţi îşi plantau craterele exact pe traseul meu. Din fericire pentru mine (şi restul umanităţii), nici unul din visurile paranoice nu au avut şansa de a se adeveri.

Dimineaţa am trecut pe la hyper-market cu Mălă, his mom şi Cretzu unde ne-am întrecut în cărucioare şi priviri furişate după diverse creaturi ce ne încântau globurile oculare. Produse de panificaţie dispăreau în mod misterios de pe raioane şi aroma de baclava trona peste papilele noastre gustative. Bananele nu sunt o armă. Punct.

Pe urmă, foarte agitat şi fâstâcit şi hiperactiv am trecut pe la teatru de unde am reuşit să procur  costumaţia pentru mica supriză ce avea să aibă loc în timpul lansării de la Primărie. Am pierdut pe urmă puţin vremea discutând cu Cretzu despre lansare şi diverse dume ce ne treceau prin cap. Iar eu aveam nevoie de o costumaţie mai distinsă pentru evenimentul ce urma a avea loc.

Două apeluri şi câteva minute mai târziu am clarificat problema costumului. Mi-am asumat noua deghizare în scurt timp(spun asta pentru ca ma simt deseori incomfortabil purtând sacou si pantofi fancy)  şi m-am prezentat în încăperea ce avea să găzduiască cine-ştie-câţi oameni în mai puţin de oră. Era imensă, sunt convins că şi acuma este la fel, dar în momentele respective mi se părea cât o arcă, gata să inghită în ea populaţia lumii. Cei din jur poate nu îşi dădeau seama dar pupilele mele pulsau odată cu pieptul meu şi eram absolut convins că va ieşi un fiasco total.

Paginile dezrădăcinate îşi aruncau hârtia peste masa în timp ce se înmulţeau şi volumaşul scăpa de o pagină, al cărui conţinut este de-o natură secretă. Primi invitaţi mai răsăriţi se ivesc la intrarea în sală neştiind ce urma să se întâmple. Eu le împărtăşeam starea probabil la puterea a 10-a. Îi salut politicos, le spun să se aşeze unde vor şi încep să mă ţin ocupat blocând mental venirea orei 17:00 cât de mult puteam şi Momentul.Lucru care, devenea tot mai greu de făcut odată cu torentele de oameni ce se revărsau în încăpătoarea sală.

Foşti colegi, foşti profesori, actuali profesori, actuali colegi, prieteni, cunoştinţe, vagi cunoştinţe, străini se aşezau unul câte unul pe scaune. Şi broboanele de transpiraţie practicau diviziunea asexuată pe frunţile celor 4 scriitori. Jamais vu pe bune.

Apar şi starurile lansării, care aveau sarcina de ai prezenta pe cei 4 scriitoraşi. Momentul galopa spre realitatea imediată şi în cateva clipe se aşează toţi 7 VIPs : Dorel Tifor, fost director al Colegiului E. Gojdu bună bucată de vreme, Mihai Vierul poet extraordinaire şi domnul Marius Miheţ, lector universitar la Facultatea de litere din Oradea(pe care, s-ar părea ca o atendez şi moi) şi cei 4 fericiţi: Andrei Pintea, Adrian Mălăieş-Popescu, Dumitru Vlad şi Alex Drăgan.

Începe dl. Tifor un discurs despre club, Mălă care-şi lansa pletele in spatele lui în slow mo pe coridoare ,eu devin brusc eminescian în timpul discursului şi actul nostru creator devine un posibil standard pentru viitoare generaţii. Lumea aplaudă. Eu mă jucam cu butonul de la microfon cu spor. Pe urmă Marius Miheţ ţine un discurs free-style despre poezie ignorând multiplele puncte şi subpuncte notate chiar de el însuşi după lecturarea volumaşului cu pricina.Dă vina pe emoţiile care ni le împărtăşea într-o oarecare măsură. Lumea aplaudă. Next up, Mihai Vierul spunea sălii întregi despre livrescul inevitabil şi despre poezia noastră care totuşi reuşea în mare măsură să îşi facă treabă fără el. Aplauze.

Pe urmă cei 4 au dat şi ei un mic discurs despre…mai bine zis 3, Cretzu a prins trac şi s-a sustras activităţii cu o subtilitatea desăvârşită, despre club, poezie şi volum. Personal încercam să nu transform mica mea cuvântare într-un solilocviu, cum îmi stă în obicei când sunt destul de emoţionat.  Aplauze x 4. Fără întrebări.

Se citesc câteva poezii de cei 4. Fiecare citea una aparţinând altuia. În timpul citirii lui Cretzu un domn îmbrăcat oarecum anacronic răsare cu o pălărie şi mantie rugând lumea să închidă celularele. Secundă. Aplauze înzecite.

Şi pe urmă, semnat de cărţi. Nici nu ştiu cât timp a trecut în timp ce semnam cărţi pe bandă dar totuşi în format unicat, puteau fi minute, putea fi ore, nu-mi amintesc. Oamenii se împart strategic între cei 4 şi cerneala şi pasta de pix plana în voie.

La sfârşitul ambuscadei cu volume, cei 4, sleiţi de puteri şi obosiţi se îndreaptă spre masa de bunătăţiuri ce fusese prădata de proaspeţii posesori de poezie. Trecu şi Momentul şi eu eram încă întreg. Mală dispare în stil german, iar ceilalţi 3 crai bagă un bairam prin fum şi decoruri portocalii pe lângă vulturi negri.

Update

Azi am fost la cenaclu unde a fost megabairam cu poetul Claudiu Komartin, (pe care îl întâlnisem mai devreme în conditii mai ciudate, dacă nu uşor stânjenitoare la facultate) şi s-a pornit o adevarată fanfaronadă referitoare la condiţia de poet vs scriitor şi despre omul şi poetul Claudiu Komartin.

Mi se pare amuzant ca, poeţii sunt şi ei umani, indifferent de vârstă sau rang, dacă nu chiar mai umani decât majoritatea oamenilor. Odata scăpaţi din mediul oarecum rigid al cenaclului îşi întind picioarele şi corzile vocale şi dau frâu liber la limbaj la fel de pitoresc ca şi scrierile lor obişnuite, aici, cu limbaj mai mult sau mai puţin colorat , adaptat mediului de terasă/bar/restaurant/local/thing.

Si poetii zboara apropos. Mai ales noaptea, si strazile rasuna de rasetele lor spontane.

P.S. Următorul post chiar va fi despre lansarea din 25 septembrie.

P.P.S. Mâine azi avem 2 lansări: una la Colegiul Naţional “E. Gojdu” de la ora 11 şi una de la 13 la Colegiu National “M. Eminescu”.

C-c-combo breaker!

Buuun, I’m back in biznis. Spun asta pentru că am avut parte de ceva revelaţie azi la facultate şi nu imi dau seama de ce şi nici nu vreau să imi dau seama momentan. Cred că asta ar fi primul post diurn dupa multă vreme, lol. Am fost azi la facultate, ocazie care de obicei mă face să implodez spontan şi să văd totul monocrom cu câte-un profil pe ici colo.

Dar! Nu asta contează, ideea e că mă simt foarte hyper şi, de ce nu, fericit. Nu ştiu de ce şi starea pe care o am nu se justifică în vreun fel şi nici nu trebuie justificată. Unele lucruri pur şi simplu sunt. E interesant cum anumite lucruri există fără să le întrebe cineva de ce. Se justifică prin apariţia lor.

Sunt, deci sunt. Sună aparent stupid dar momentan are mai mult sens decât o gramadă de gânduri care le-am avut în ultima vreme. Apatia imi era în mod constant prin apropiere şi tot ce făceam sau gândeam era cernut prin vidul aciuat în pieptul meu. Un gol imens fără vreun nume sau sens care pur şi simplu exista. Lăsând la o parte ultima propoziţie emo aş fi înclinat să spun că mi-e sete de trăit momentan.

Postul de faţă este scris de mine în pieptul gol şi mâncând ciocolată cu o mână.

Life, you should try it sometime.

P.S. Următorul post va fi despre lansarea de carte a volumului de poezie Jamais vu sau la prima bere cu tata, volum compus în întregime din versuri a 4 din membrii clubului de poezie Sala 07. Mă consider norocos a fi unul din cei 4 virili autori.

The talk

Datorită unei perioade foarte neprielnice blogărelii pentru Mitru, el resuscitat spontan de muze şi de suma tuturor lucrurilor plăcute născocite de mintea mai mult sau mai puţin bolnavă  a lui se decide să îşi recâştige  drepturile asupra blogului său. Cele ce urmează sunt o punere în scenă ceva mai dramatică a conversaţiei celor doi.

Mitru: Salut…

Blog: Salut? Salut? Asta e tot ce poţi spune după 3 luni de absenţă?? Salut?

M: Păi…da?

B: Ştii cât de greu mi-a fost toata vara asta?

M:Umm…nu.

B: E teribil să ai zilnic doar 5-6 vizitatori şi ce e mai rău că pentru aştia 5-6 câţi or fi nu am nimic nou ce să le spun sau să le arat sau cu ce să le distrag atenţia cât de cât!

M: M-am gândit la tine, să ştii.

B: Aha….sunt convins, am auzi că ai fost pe alte bloguri, le faci lor vizite (de curtoazie) şi pe mine mă laşi de izbelişte!

M: Vroiam să experimentez şi eu puţin. Mă poţi condamna, dacă vreau să învâţ să am grijă de tine mai bine şi să învăţ cum se scrie mai bine tragând cu ochiul/urechea/cursorul spre alte bloguri?

B: Asta tot nu justifică absenţa ta totală.

M: Decât să fac o treabă de că**t mai bine nu o fac. Vreau să scriu zilnic şi să ma ocup de tine după cele învăţate în vara asta.

B:…

M: Vrei să o luăm de la capăt?

B:Da..

M: Atât! (Face un flip şi explodează spontan intr-o mare de curcubee şi iepuraşi)

Apoteotic final eh?