Altminteri deraia un ( jazz-house remix core)

Să vorbim despre lucruri. Lucrurile cum le vedem, despre raze laser şi efectele nocive ale dublării vertebrelor animate asupra chiloţilor noştrii.

Să rezonăm ca nişte corzi de 0.10 SIT pe un grif de mahogan amplificaţi acustic de încăperi cu nume de cerbi bâlâbâiţi şi fracturi de neuron.

Să ne imaginăm tentacule cuticule vernile verde străvezii, la fel de grăbite, regulate şi sparte în miez de creştet ca un bulevard ucranian.

Să pluralizăm generalizăm venerăm lucruri vagi, demi-zei surprinşi cu pantaloni-n romanţe de 50j de lei partida în maşină pe bancheta din spate amprentată de ţigări şi de iubiri asemănătoare şi chestii trestii candide mai luminoase colorate parfumate ca o paradă gay.

Să oscilăm din verde-n raison d-etre ca Petre vecinu de la cinci cu spatele şi fruntea ţeapană de zici că e un garda de onoare medaliat cu alcool la jocurile locale ale carciumioarei mioriţă miorea ajunsă acasă târziu surprinsă matriarhal cu un poem lipit de coapsă şi cu umbra unei nopţi încă înfiptă în ea un ţepuş vâscos de nou testament şi o droaie de Oameni mici se uită multipli tăcuţi fără seminţe la spectacolul fără-de-moarte printre glezne calcifiate şi scheletoane cu teribile gânduri, de azi nu de ieri.

Ne distrăm, ne distrăm, ca halba de bere clocită la soare de gâini mioape cu ciocate de 15jpe centi şi catapulte catatatonice se fac ca plouă cu cacofonii când de fapt e sezonu la vânat de inadvertenţe şi discrepanţe între cuvânt şi gând care de-ai zice câ sunt fraţi gemeni te-ai trezi cu certificatelelele de adopţie şi o palmă că de ce nu ai sunat şi ai uitat cum îţi uiţi mărunţişu îngropat în scame de buzunar mental, se înmulţesc asexuat la fel ca şi absenţele din catalog cu rost ale unui artist demotivat.

WHYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYY???????????????????

Calitate care de-altfel împărtăşită şi de domnul taximetrist care prin măiestria la volan şi a Loganului aferent acestuia au binevoit să mă transporte câtre colosul păgân unde duc jertfă 9 ore din viaţa mea de luni până vineri de la 9 la 6. Dar da, azi am aflat că există taximetrişti cu maniere (şi nu mă refer la cele faţă de clienţi care oricum sunt cerute de ceas ci) faţă de semenii aflaţi şi ei în spatele altor volane.

Absent fiind de câteva ore de somn bune am fost nevoit să recurg la serviciile stimabililor cu taximetru la purtător. După câteva minute de marşăluit zombificat am trântit uşa cu destinaţia pe vârful nasului deja, doar ca să fiu oprit de nenea Ioan, care cu graţia şi manierele unei ere demult mumificate mă întreabă incotro aş dori să fiu dus în dimineaţa aceasta. O schimbare bine-venită de la obişnuitul: “No, unde te duc?” sau “Incotro sefu?”(zis cu un fel de ironie mascată de pseudoservitudine ca şi regulă de bază). Revenindu-mi din starea de şoc dau rapid destinaţia şi birjarul de Logan mă anunţă grav că nu poate întoarce din staţie deoarece ar fi o inconvenienţă pentru ceilalţi şoferi şi asta ar fi păcat.

Un ocol inutil, puţină pălăvrageală şi câteva saluturi politicoase demne de câteva medalii, m-au dus în cele din urmă la ţintă, unde am găsit o scuză noua pentru a scuipa oameni în public sub forma cursurilor de olandeză unde, se pare, vorbitorii limbii respective fac folos de un H foarte glotal care în cultura românească echivalează cu pusul unui proiectil scuipăcios pe ţeavă şi gata de tras, asta, plus seminţe şi microbişti zeloşi.

Trebuie să încep să car umbrelă după mine de-acum înainte, una telescopică ar fi super. Şi asta pentru că, de regulă zilele cu dimineţi însorite au obiceiul să se termine în ploi cu toane exprimate prin fulgere, tunete şi ploi stacate.

Mai nou ploile aduc şi idei pe lângă stropi.

* 10 puncte dacă a prins cineva referinţa.

În caz că te-ai gândit că mi-am descoperit vocaţia de inginer de sunet şi m-am pus pe făcut de efecte speciale în timp ce Tourette-ul meu completează pauzele de tăcere; ai o imaginaţie destul de bună. Dar nu, paragraful de mai sus sunt eu, venind de la servici, pe timp de ploaie.

Ziua de azi a început ca orice zi de primăvară târzie, cu mine ieşind mai mult sau mai puţin grăbit din bloc la pasul obişnuit de 2+ m/s şi observând diverse din moment ce iPodu şi-a luat concediu de fără baterie.

Bătrâneii îşi supraveghează nepoţeii la joacă, răbdători, la fel de mobili ca nişte statui din centru ei îi privesc doar, cu un surâs de altfel vizbil dar în cazul lor bine acoperit de straturi peste straturi de riduri.

Oameni în cămăşi şi cravate în maşini sau pe jos, cu mobilele la purtător sau nu, îşi fac drumul sisific spre servici.

Elevii mestecă gumă în staţii de troleuri şi busuri, gumă curând pe scaune sau bare din mai devreme menţionatele troleuri şi busuri.

Studenţi răsfoiesc cursuri.

Şi am ajuns la servici unde am intrat pe stand-by.

Nouă ore mai târziu mici stropişori de ploaie au început a-mi gâdila obrăjorii şi urechiuşele în timp ce coboram scările clădirii megalitice în care lucrez de puţină vreme.

Afişez un juma de zâmbet şi mă gândesc ce cool o să arat mergând prin ploaie aproape în slow-mo, impasibil, calm, ud dar ATÂT de COOL.

Picuratului ghiduş nu i-a luat prea mult să se transforme într-un duş potopic, dar eu la fel de impasibil şi sfidător mi-am continuat rutina până în prima staţie unde, repet, impasibil şi calm, aştept troleul inde-ajuns de mult cât să îi ia puştoaicei de 15 ani de langă mine cu umbreluţă albăstruie să recunoască în mintea ei că sunt ATÂT de COOL.

5 minute mai târziu cobor în faţa unei staţii unde un grup jucau tetris uman ca să incapă mai bine sub acoperişul subdezvoltat la stânga de ghişeul de bilete. Câţiva paşi şi o intrare de bloc bine acoperită mai târziu, practicam picuratul şi chiar îmi ieşea, dar încă eram COOL.

Am ajuns acasă într-un final pleoscăind în voie mai mult ud decât orice altceva.

Dacă aveam umbrela mea marca HAPPY RAIN toate astea nu s-ar fi întâmplat şi asta ar fi fost bine şi eu aş fi fost ceva mai, fericit.

Poate chiar şi pârâul nou format din faţa blocului meu ar fi părut mai drăguţ.

Vagonul meu nu are lumină, mai bine zis e prăjită instalaţia aşa că cei din vagon abia se disting între ei, li se bănuiesc doar expresiile şi privirile după inflexiunile vocii, intonaţii, pauze. Mai mult, e mai întunecos pe şine decât în afara lor singurele striaţii de lumină vin de la luminile de la halta X şi Y sau Z.

Totuşi îmi amintesc ce se întâmplă aici, oricine cu puţină ţinere de minte ştie. Să zicem că sunt brusc micuţ, braţele cât 2 degete, faţa rotundă şi uşor bucălata, freza ordonată constant de mâna mamei cu cărare pe dreaptă. De curând am scăpat de gratii(oricum săream peste ele când şi cum îmi plăcea), nu îmi place în schimb să mă bat cu fetele şi nu pricep ce tot chicotesc ele atât, uniformă am deşi e mai tot timpul la spălat.

Acum pot să spun cu mândrie ca am X ani şi jumătate sunt băiat mare, şi nu mă las mai prejos de nimeni, dar noaptea înainte să dorm, nu sunt lăsat eu în pace. Cu fiecare minut spre seară, jucăriile mele devin mai supărate, unele se strâmbă, altele par a plânge şi altele pur şi simplu îşi schimbă feţele. Şi noaptea când mă întorc nerăbdător în toate părţile să adorm odată, le văd…; colţi, rânjete groteşti, priviri ameninţătoare, feţe atât deformate încât nici nu le mai recunosc aproape că le pot auzi cum uneltesc împotriva mea. Jucăriile probabil nu ştiu cum să doarmă aşa ca se uită cu ciudă spre cei ce reuşesc.

Ecranul laptopului pâlpâie doar pe mine şi căştile îmi ţin de urât, vagonul ar putea la fel de bine sa nu existe, nu îl aud, nu îl văd, nici măcar nu il miros, singurul memento e zgâlţâiala constantă a banchetei şi a podelei pe care mi-am aşternut tălpile. Localităţi sunt lăsate în urmă constant, becurile mai aruncă si ele cu lumina încoace, şi îî zăresc şi eu pentru o clipă, nu mai mult odată, pe ceilalţi din pasageri, gurile lor alungite până la urechi, irişii plini, râd, ii aud cum râd, râd de mine oare? Aud cum vorbesc pe furiş, mă bârfesc pe mine cumva? Alţii capătă culoarea nopţii, tenul la fel de negru ca şi vagonul ăsta. Se mişcă în spatele vagonului mai multi, ăştia s-au pus să danseze? Nu îmi mai dau seama câte membre au şi câţi sunt. Nu văd decât o împletitură de umbre diforme.

M-aş misca şi eu probabil dar mă protejează laptopul. Am facut oprire la Şuncuiuş, safe. Nu se mai mişcă nimeni. Pe la colţuri de banchetă, le simt încă privirile şi rânjitul.

Încă 2 ore şi am ajuns la destinaţie, cred că rezist.

Vestea proastă e că…imediat rămân fără baterie.

Să presupunem că pentru o secundă, tu, posezi destulă luciditate cât să distingi şi descompui fiecare mesaj care l-ar putea da o persoană intr-un act al comunicării. Mimica feţei, postura corpului, gestica, jongleriile aferente degetelor, incheiturile uzate care scarţâie tot mai mult de la atâta uzură, ochii care fie lucesc, fie reflectă tot ce arunci in direcţia lor, fie sunt complet maţi, fie sunt complet inchişi încercând să-şi descifreze fobiile lăuntrice.

Pentru un scurt moment, înţelegi în sfârşit ce şi cum . Îţi apleci uşor fruntea, ochii fixaţi şi da, are sens. Eşti umplut de fericire, inima iţi pompează sângele spre creier cât pentru 2 maratoane, ai acum totul în tine. Vrei să-ţi deschizi gura, dar nu reusesti decât să scoţi câteva sunete glotale terminate cu o înghiţitură în sec. Şi stii de ce, şi n-ai cum să pui revelaţia asta de o secundă în simple cuvinte, n-ai atinge nici măcar o fracţiune din ce ai vrea să transmiţi.

Aşa că îţi înghiţi mucii, te ştergi cu mânecile la ochii, îţi termini berea şi stai. Toţi din jurul tău neatenţi şi inconştienţi de experienţa ta. Ei dansează, nu cunosc versurile dar cumva le îngână pe refren, nu cunosc paşi anume dar se chinuie să ţină un ritm cu mişcările lor oricât de stângace şi hilare ar părea.

Şi tu stai în continuare, dezamâgit şi chiar amuzat te uiţi mai departe. Lumina îşi pierde din textură şi başii boxelor parcă domină mai mult, oamenii nu mai vorbesc, îşi zbiară unii altora în urechi să se audă, mulţi căutâ ochii altora, alţii devin pur şi simplu inerţie, corpuri dansante fără identitate sau scop, doar mişcare.

Clipeşti tot mai greu, pleoapele nu te mai ascultă, te uiţi în stânga ta, ce vezi? Un bătut de soartă, la fel ca şi tine, poate chiar cu vreun secret monumental sau revelaţie similară, dar nici el nu spune nimic, de teamă să nu se piardă ce are în el, aşa ca ochii vi se întâlnesc pentru o secundă, poate două, şi vă întoarceţi la contemplat fără vreo schimbare. Siluetele din jur îşi pierd din trăsaturi, totul devine o masă bacteriană amorfă presărată cu başi, fum şi cărămidă. Berea de pe masa îţi reflectă goliciunea, suspini şi pleci fără să spui…, adică ce să mai spui?

Arunci o ultimă privire în jur, şi dispari.

O năpastă de genul m-a lovit în meclă chiar ieri. Eu unul intenţionam să merg să lucrez în altă ţară/placă continentală/planetă ca şi profesor de limba engleză. În visele mele cele mai umede eram chiar in Japonia în această postură.Din nefericire(sau din fericire…) cercurile secte din cadrul AIESEC n-au binevoit să ma aleagă pentru legendarul program de eXchange, program prin care urmam să prind zbor susţinut spre o altă parte de lume pentru o bună bucată de vreme. Dar nu e cazul aşa că îmi văd de treabă şi o iau pe altă cărare, una care include un masterat şi un alt oraş, care va fi cel mai probabil Cluj.

In other news: plec împreună cu câţiva colegi de la facultă spre Ucraina azi, mai precis pentru oraşul Ternopil pentru un proiect de jurnalism internaţional. Mă voi întoarce joi, cu poveşti, dume de acolo şi cu puţin noroc nevătămat sau traumatizat.

P.S. Am încropit finalmente manuscrisul pentru un volum individual de versuri, it doesn’t suck that badly.

N-am mai scris din simplă uitare, uit câteodată, aşa din senin lucruri. Uneori nu le mai regăsesc şi bănuiesc ca or fi căzut în recycle bin şi au putrezit acolo. Una din chestiile pe care o pierd bit cu bit e empatia. Sau mai bine zis capacitatea mea de a percepe sentimente în alţii, asta mai mult pentru că nu ma preocupă de fel oamenii şi nici nu sunt sigur ce conotaţii capătă cuvântul “uman” pentru mine.

Unii se nasc aşa, cu precădere cei care suferă de sindromul Asperger, o formă uşoară de autism care împiedică citirea printre rânduri şi perceperea stărilor veridice ale interlocutorilor. Am văzut recent un filmuleţ foarte drăguţ pe care, de-altfel îl recomand , se numeşte Adam. M-am identificat înfricoşător de mult cu protoganistul eponim deşi nu am procese cognitive şi gândurile alterate de vreo maladie sau ceva asemănător pe lângă luciditatea de poet.

Sunt alte teorii conform cărora o creştere în activitate cerebrală şi stimulare a creierului pot duce la o inteligenţă emoţională scăzută, şi astfel la o pierdere a umanităţii. Mai deştept nu mă simt, poate doar mai cinic şi mai rece.

P.S. Am avut recital de poezie în Cafeneux recent, alături de eroii din Sala 07. Un eveniment care a ieşit superb şi sper eu, va deveni într-adevăr o chestie obişnuită în peisajul cultural orădean.

Într-un astfel de decor nu prea îmi arde să ies niciunde, părere care ,(bănuiesc) mi-o împărtăşesc şi ceilalţi reprezentanţi homo sapiens. Mi-e unul îmi plac plimbările, genul în care pot să îmi pun gândurile în ordine, sau, mai bine, să le las acasă complet şi să mă bucur de peisaj, oricare ar fi el. Am avut o tentativă de plimbare în drum spre facultate, spre cursurile de dimineaţă.

Vântul îşi făcea de cap pe străzi, umbrele ca nişte paianjeni striviţi îşi ţineau membrele cârcite pentru ele, pe la colţuri de clădiri, altele, mai ghinioniste, sfârşeau mutilate şi înjurate în roata vreunui şofer la fel de plouat. Iar eu primeam lovituri peste moacă de la mult iubita mea umbrelă. M-am ales cu un cucui destul de frumuşel dacă mă uit bine. Chiar drăguţ aş spune, genul de cucui care spune: I took it like a man. Dar nu mă simt nicidecum eroic, camaradul meu în arme şi ploi, a fost răpus de forţele vijelioase exact când ajungeam la adăpostul staţiei de autobuz, care trebuia să mă ducă spre le faculte.

Acum, şi ea stă cârcită în colţul ei, depănând probabil vreo amintire din zile mai bune cu ploi mai blânde. Cât despre mine, am nevoie de o umbrelă nouă, preferabil una din aliaj de titaniu.

Today was a good day aşa că voi scrie miticul post despre la fel de mitica lansare de carte a volumui de poezie Jamais vu sau la prima bere cu tata din 25 septembrie.

Ziua respectivă poate fi catalogată ca fiind atotcuprinzătoare din perspectiva în care am trecut printr-o sumedenie de stări in timp record. Noaptea precedentă zilei de lansare era cât se poate de lipsită de somn. Scenarii din cele mai ridicole mi se înfiripau în scăfârlie cu o subtilitate de spion.

În unele din ele reuşeam să ma fac de râs spunând ceva total aiurea sau bâlbâindu-mă pana la un paroxism şi cauzam găuri negre de la repetarea în mod constant a aceleaşi consoane. În altele întârziam câteva minute şi toată lumea îşi îndrepta atenţia mea şi eu, un intrus la propria lansare mă aşezam undeva în fundul sălii sau, mai rău, eram dat afară din sală. Sau chiar nu ajungeam de loc în unele instanţe: şoseaua se surpa mergând oarecum liniştit spre primărie, avioane se prăbuşeau fix în calea mea sau meteoriţi îşi plantau craterele exact pe traseul meu. Din fericire pentru mine (şi restul umanităţii), nici unul din visurile paranoice nu au avut şansa de a se adeveri.

Dimineaţa am trecut pe la hyper-market cu Mălă, his mom şi Cretzu unde ne-am întrecut în cărucioare şi priviri furişate după diverse creaturi ce ne încântau globurile oculare. Produse de panificaţie dispăreau în mod misterios de pe raioane şi aroma de baclava trona peste papilele noastre gustative. Bananele nu sunt o armă. Punct.

Pe urmă, foarte agitat şi fâstâcit şi hiperactiv am trecut pe la teatru de unde am reuşit să procur  costumaţia pentru mica supriză ce avea să aibă loc în timpul lansării de la Primărie. Am pierdut pe urmă puţin vremea discutând cu Cretzu despre lansare şi diverse dume ce ne treceau prin cap. Iar eu aveam nevoie de o costumaţie mai distinsă pentru evenimentul ce urma a avea loc.

Două apeluri şi câteva minute mai târziu am clarificat problema costumului. Mi-am asumat noua deghizare în scurt timp(spun asta pentru ca ma simt deseori incomfortabil purtând sacou si pantofi fancy)  şi m-am prezentat în încăperea ce avea să găzduiască cine-ştie-câţi oameni în mai puţin de oră. Era imensă, sunt convins că şi acuma este la fel, dar în momentele respective mi se părea cât o arcă, gata să inghită în ea populaţia lumii. Cei din jur poate nu îşi dădeau seama dar pupilele mele pulsau odată cu pieptul meu şi eram absolut convins că va ieşi un fiasco total.

Paginile dezrădăcinate îşi aruncau hârtia peste masa în timp ce se înmulţeau şi volumaşul scăpa de o pagină, al cărui conţinut este de-o natură secretă. Primi invitaţi mai răsăriţi se ivesc la intrarea în sală neştiind ce urma să se întâmple. Eu le împărtăşeam starea probabil la puterea a 10-a. Îi salut politicos, le spun să se aşeze unde vor şi încep să mă ţin ocupat blocând mental venirea orei 17:00 cât de mult puteam şi Momentul.Lucru care, devenea tot mai greu de făcut odată cu torentele de oameni ce se revărsau în încăpătoarea sală.

Foşti colegi, foşti profesori, actuali profesori, actuali colegi, prieteni, cunoştinţe, vagi cunoştinţe, străini se aşezau unul câte unul pe scaune. Şi broboanele de transpiraţie practicau diviziunea asexuată pe frunţile celor 4 scriitori. Jamais vu pe bune.

Apar şi starurile lansării, care aveau sarcina de ai prezenta pe cei 4 scriitoraşi. Momentul galopa spre realitatea imediată şi în cateva clipe se aşează toţi 7 VIPs : Dorel Tifor, fost director al Colegiului E. Gojdu bună bucată de vreme, Mihai Vierul poet extraordinaire şi domnul Marius Miheţ, lector universitar la Facultatea de litere din Oradea(pe care, s-ar părea ca o atendez şi moi) şi cei 4 fericiţi: Andrei Pintea, Adrian Mălăieş-Popescu, Dumitru Vlad şi Alex Drăgan.

Începe dl. Tifor un discurs despre club, Mălă care-şi lansa pletele in spatele lui în slow mo pe coridoare ,eu devin brusc eminescian în timpul discursului şi actul nostru creator devine un posibil standard pentru viitoare generaţii. Lumea aplaudă. Eu mă jucam cu butonul de la microfon cu spor. Pe urmă Marius Miheţ ţine un discurs free-style despre poezie ignorând multiplele puncte şi subpuncte notate chiar de el însuşi după lecturarea volumaşului cu pricina.Dă vina pe emoţiile care ni le împărtăşea într-o oarecare măsură. Lumea aplaudă. Next up, Mihai Vierul spunea sălii întregi despre livrescul inevitabil şi despre poezia noastră care totuşi reuşea în mare măsură să îşi facă treabă fără el. Aplauze.

Pe urmă cei 4 au dat şi ei un mic discurs despre…mai bine zis 3, Cretzu a prins trac şi s-a sustras activităţii cu o subtilitatea desăvârşită, despre club, poezie şi volum. Personal încercam să nu transform mica mea cuvântare într-un solilocviu, cum îmi stă în obicei când sunt destul de emoţionat.  Aplauze x 4. Fără întrebări.

Se citesc câteva poezii de cei 4. Fiecare citea una aparţinând altuia. În timpul citirii lui Cretzu un domn îmbrăcat oarecum anacronic răsare cu o pălărie şi mantie rugând lumea să închidă celularele. Secundă. Aplauze înzecite.

Şi pe urmă, semnat de cărţi. Nici nu ştiu cât timp a trecut în timp ce semnam cărţi pe bandă dar totuşi în format unicat, puteau fi minute, putea fi ore, nu-mi amintesc. Oamenii se împart strategic între cei 4 şi cerneala şi pasta de pix plana în voie.

La sfârşitul ambuscadei cu volume, cei 4, sleiţi de puteri şi obosiţi se îndreaptă spre masa de bunătăţiuri ce fusese prădata de proaspeţii posesori de poezie. Trecu şi Momentul şi eu eram încă întreg. Mală dispare în stil german, iar ceilalţi 3 crai bagă un bairam prin fum şi decoruri portocalii pe lângă vulturi negri.